( = ) Egalitatea prietenilor
Trăiau odată doi prieteni, ce obişnuiau să se ia la întrecere, pentru a vedea care este mai bun: ba se întreceau la fugă, la luptă, ba îşi puneau mintea la încercare cu diferite probleme. Cel mai mult le plăcea un joc pe care l-au denumit “ Întreabă şi răspunde”. Îl jucau în fiecare zi. Jocul era simplu, şi se desfăşura aşa: unul dintre ei punea o întrebare celuilalt, şi acesta trebuia să ştie răspunsul. Orice fel de întrebare era bună dacă satisfăcea următoarele condiţii: să fie interesantă, să stârnească curiozitatea, şi să-l pună în încurcătură pe celălalt. Cine nu ştia răspunsul era nevoit să spună tare, cu voce ridicată: “Tu eşti mai înţelept şi mai deştept, eu mai am de învăţat ! “
Nu era o ruşine mai mare pentru ei decât să fie nevoiţi să se declare învinşi.
Într-o seară, pe când jocul era foarte aprins, şi fiecare răspunse corect la întrebarea celuilalt, unul dintre ei spuse:
- Cunoşti semnul de egalitate din matematică, nu? Spune-mi dacă ştii când a apărut, şi de ce se scrie aşa “=“, adică două linii scurte, egale?
Problema era una dificilă, iar cel întrebat se simţi pentru un moment prins în încurcătură. Dar trebuia să răspundă. Decât să rostească acea propoziţie pe care trebuia să o spună pierzătorul, se gândi mai bine să inventeze o poveste pe loc. Dacă reuşea, era salvat.
Şi începu aşa:
Acest semn a apărut acum foarte mulţi ani, în momentul în care un om a vrut să traverseze un râu şi avea nevoie de o plută.
Prima dată a tăiat câţiva copaci din jur, şi i-a aranjat la întâmplare, unul mic, altul foarte mare, apoi unul mijlociu, şi tot aşa. Ştii ce-a păţit?
- Nu ştiu, ascult! spuse celălalt.
- Păi, era cât pe ce să se înece, pentru că o dată lansată la apă, micuţa plută se răsturnă. Atunci, omul, reîntors la mal, ud şi supărat, se întrebă unde a greşit. Uitându-se în jur, observă că majoritatea copacilor aveau aceeaşi înălţime, spicele de grâu la fel, că picioarele şi mâinile sale aveau aceeaşi dimesiune, iar el nu ar fi putut umbla atât de bine dacă un picior ar fi fost mai mare decât celălalt. Ia să văd, a zis el, ce se întâmplă dacă piciorul meu stâng ar fi foarte lung? Şi a început să-şi ridice de la pământ piciorul stâng, sprijinindu-se doar în dreptul. Însă cu cât ridica mai mult piciorul stâng, cu atât i se înclina mai mult corpul spre dreapta, şi se răsturnă căzând la pământ.
S-a ridicat însă fericit. Acum ştia cum să monteze pluta: trebuia să taie bucăţi de copaci de aceeaşi lungime, şi să-i aşeze unul lângă altul. Numai aşa pluta lui nu se va răsturna. După câteva ore, pluta era gata de lansare, iar omul reuşi să traverseze cu bine râul.
- Bun, şi semnul de egalitate? S-ar putea să
avem un pierzător! zise celălalt, cu gândul la regula aceea a jocului care îl făcea pe învingător să se simtă bine.
- Stai, nu te grăbi, prietene! Povestea continuă!
Reîntors acasă în aceeaşi seară, fericit fiindcă a reuşit să construiască pluta, omul a luat o tăbliţă de pământ, şi a desenat ceva pe ea. Ştiai că atunci se scria pe tăbliţe, nu?
A trasat 10 linii orizontale de aceeaşi dimensiune, apoi a rămas pe gânduri. Cum să facă pentru ca şi alţii să poată construi o plută, dacă vor să traverseze o apă? Şi atunci scrise mai jos: “Pentru a se construi o plută, se vor tăia copaci la aceeaşi dimensiune şi se vor lega între ei.” Dar nu îi plăcură cuvintele “la fel”, “aceeaşi”. Trebuia, se gândea el, să găsească un singur cuvânt, un cuvânt nou care să le înlocuiască. Şi ideea îi veni repede! Scoase un strigăt de bucurie. Şterse toate liniile desenate, în afară de cele două de la mijloc. Acum pe tabla era desenat: =. În scurt timp găsi şi cuvântul. Acesta era “egalitate”. Completă repede tăbliţa: “copacii se taie la aceleaşi dimensiuni, adică dimensiuni egale”.
- Prietene, spuse cel care a lansat provocarea, seara se apropie de sfârşit şi nici unul dintre noi nu a câştigat. Însemnă că azi avem egalitate.
- Aşa este, spuse celălalt, şi pe chipul său se putea citi mulţumirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu