Posaca

Mă bate femeia de stradă, posaca,
Cu visul ucis sub roţile de tren,
Mă-ntrece la alergătură,
Un picur de ploaie din apa prea grea.

Valsul, cumplitul dans al bunei dispoziţii,
Şi crima ucisă de fugarul pistol.
În viaţa-n care ritmul se rupe mereu
Fac salturi de cretă, încet ca un melc.

Atâta disperare monocromă,
E strada un hohot de râs de femeie,
Plânge femeia posacă şi urlă,
Mi-e strigătul ei un vis părăsit.

Iar omul din omul de zăpadă
Zâmbeşte cu dinţi de cărbune,
Şi nasul e-un morcov
Ce iepuri fugari stau liniştiţi să-l înghită.